N-am curajul,asta e adevarul.Pur si simplu nu sunt in stare sa iau taurul de coarne,sa strig ceea ce ma macina,sa-mi iau destinul in maini.N-am si nu mi-e rusine sa recunosc.Cred uneori ca sunt o umbra a ceea ce-mi doresc sa pot materializa,ca si cum papusarul meu invizibil ar adormi exact in momentele in care piesa are avea cea mai mare nevoie de maiestria lui.E ca un val de realitate bruta ce se formeaza in capul meu si se propaga violent pe sira spinarii,val al celor cateva secunde la dispozitie inainte de decizia finala.El se napusteste asupra tentativei de eliberare si o ineaca in sange fierband.Desigur,apara atotputernicul "de ce?".Pentru ca sunt "inzestrata" cu o doza exagerata de self-awareness.In mintea mea un scenariu in care personajul ce-l reprezint nu se incadreaza tocmai favorabil se incheaga automat si dezinhibat,fara sa tina cont de faptul ca eu detin cheia unei alternative.Nu cred ca multi din jurul meu isi lasa imaginatia sa se extinta pana la asemenea granite in situatii de acest tip,poate nici macar nu le pasa in sine de actiunile mele,insa nu pot sa a detasez fara urme de regret de micul meu monstru parsiv.Nu cred ca-i pasa.Asa e."EU" si "eu" suntem intr-o simbioza bolnavicioasa de cand ne-am nascut constient,nestiind cum sa impartim nici in ziua de astazi fraiele unei existente comune.
Intr-o nuditate a sinceritatii,afirm ca mi-ar placea sa pot face acel "nebunesc" fara efectele de recul.Dar cel mai mare critic al meu(intamplator,avem acelasi nume,aceea familie,aceleasi sentimente,pura coincidenta) nu-si slabeste stransoarea.Mi se spune sa invat cum sa ma eliberez.Exista cineva care sa te invete sa simti,sa actionezi,sa te impaci cu tine pana la punctul in care chiar te simti impacat macar pe jumatate cu felul in care iti lasi amprenta asupra lumii?Daca da,atunci il strig si cu ultima suflare din plamani sa ma indrume astfel incat sa nu-mi irosesc viata pe deplin.Daca nu,deasupra capului meu nu va atarna un norisor cenusiu si rece,ci un mare semn de intrebare.Ori un carlig mereu infipt in inima mi se pare mai nociv decat o lacrima pe obraz.Primul hraneste cangrena,a doua spala rana.Destul de cinstit.
Singurul meu ghinion veridic e ca-mi daruiesc orbeste dragostea unor persoane uituce,care o lasa pe unde apuca,sa-i fie frig,foame si sete,unde nu exista orizontul unei imbratisari,unde mucegaieste precum o paine prea veche pentru a putea fi consumata.Am ajuns un element viu dispensabil.Asta e...Bine ca exista oameni care nu se tem de provocari.Sa zicem,o paine veche si mucegaita.
2 comentarii:
"Singurul meu ghinion veridic e ca-mi daruiesc orbeste dragostea unor persoane uituce,care o lasa pe unde apuca,sa-i fie frig,foame si sete,unde nu exista orizontul unei imbratisari" Nicio grijă, îţi dau eu cuvântul că nu o să se mai întâmple aşa ceva.
promiti?;;)
pe tine te cred,Mada!>:D<
:*:*:*
Trimiteți un comentariu