N-am crezut niciodata ca stelele pot fi atat de...acolo.In fata ta!In oglinda ochilor!In palma neagra a Universului,leganandu-se si miscandu-si lumina in ritmuri dulci de nori.
Am privit cerul.Noaptea.Am simtit ca-mi pleaca pamantul de sub picioare si ca aerul alearga speriat din raza de actiune a plamanilor.Cu toate aceastea,natura ramasese in starea-i perfect imperturbabila.Era doar in imaginatia mea,presupun.Dar ma mir,asa cum am facut-o atunci si inca pastrand o dara din acel sentiment,inca ma mir cum de mai traiesc.Cum de nu m-a inghitit bolta cereasca in prima zi din Ianuarie.Cum de patura cu nasturi mii si stralucitori nu mi-a furat privirea s-o transforme intr-o margica de culoarea argintului limpede.Cum de stau inca randuite cuvintele in minte,gura si degete si nu calatoresc spre lumi straine,asa cum facea parul cosmic al acelor zane captive in turnul eternitatii.Cum!?Nici eu nu-mi explic...
Desi ce-am simtit/trait/gandit atunci nu poate descrie nici poetul poetilor,scriitorul scriitorilor sau pictorul cu pensule de aur,inima mi-a batut pentru un minut nu prin sange,ci prin foc.Atat de rece,atat de calm,atat de patrunzator!Inca mai simt gustul tacerii...
N-am crezut niciodata ca umilinta poate fi sublima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu