Sunt singura si mi-e frica.Nu de camera asta mare si devastatoare,nici de intunericul ce se inmulteste cu fiecare ora adancita in noapte.Mi-e frica de mine.De toate gandurile indoliate care-mi mananca tineretea.De privirea incruntata si marginita cu rosu ce se reflecta in ecranul static al laptopului.De timpul pe care-l pierd departe de familie,nefericita si muta.Nu ma intelegeti gresit,sunt prima care promoveaza educatia si ador sa invat lucruri noi,insa...Nu mai pot.Pur si simplu,nu mai pot.Nici fizic,nici psihic.Sunt un fel de invelis dirijat de inertie si cam atat.Ma consum pentru lucruri triviale,apoi imi amintesc de zadarnicia lor,iar atunci chiar ca se duce totul de rapa.Nu mai stiu cine sunt,cine eram,cine vreau sa fiu.Cand sun acasa,spun ca sunt bine.Dar somnul nu mai vine si piciorul se tot umfla si constiinta urla "Minti!Minti!Minti!".Am nevoie de o ancora si o imbratisare.Mi-e dor de ai mei,de pisici,de pat si de-un vis nebunesc.Nu-mi pare rau ca sunt aici,insa as vrea sa fiu acolo.Deocamdata,trebuie sa ma multumesc cu un colt negru si muzica in surdina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu