M-au napadit cosmarurile precum o ciuma brodata cu smoala si carbuni.Urc pe treptele sperantei,doar ca sa ma arunc apoi singura in deznadejde.Cafeaua imi sapa in dinti si in suflet urme adanci.Cum sa fug de zgomot stiind ca ma asteapta linistea cea alba?Chiar daca simt soparlele zvarcolindu-se pe piele,am in inima sange cald si nou.Au reusit sa-mi fure pana si cuvintele,copiii mei deformati si dragi-aici s-a ajuns,ironic de cruda soarta?Am ochii tai,tata,pentru ca tu mi i-ai dat,tu mi i-ai crescut,tu mi i-ai deschis.Cateodata,parca nu am oase in corp,ci macarale stricate din fildes,lovindu-se si ciocnindu-se si distorsionandu-se reciproc dintr-o iubire bolnava de autodistrugere.Timpul mi se scurge cu totul de-odata,trecut,prezent si viitor,bezmetic si neintelegator.Imi masor prea des valoarea in cifre cocarjate si prea rar in cuvintele ce ma fac sa tresar prin noaptea transpirata.Viata mea este atat de secreta ca nici nu-mi paraseste vreodata capul.Vreau sa fac totul si stiu ca nu pot sa fac totul,ma impotmolesc undeva la mijloc.Probabil ca durerea in sine este placere.Imi privesc lunga cana de pe calorifer si-mi vine sa plang.Ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu