Da,asa este.Mie mi-e frica de fericire!Razi!Eu n-am s-o fac prea curand...Cel putin,nu fara sa am undeva in minte ideea ca fiecare clipa efervescenta va fi echivalata mai devreme sau mai tarziu cu o clipa de durere,paranoia sau dispret.Stiu ca-ti zici:"Uite si nebuna asta!".Crezi ca nu-s de acord?!Imi dau seama ca uneori exagerez cu autocritica si cu "fixul" ca sunt cumva destinata unei existente mereu in umbra nenorocirii(predominant, psihice).Insa in momentul in care realizez asta,paradoxal,in loc sa ma imbarbatez si sa-mi zic "Hai,ca o sa fie bine!Am toate mainile,toate picioarele,o familie iubitoare si un acoperis deasupra capului,ce altceva imi mai trebuie?!",ceva din mine se tulbura si mai tare.De aici incolo totul decurge precum un carusel dintr-un balci de doua parale:comparatii cu altii/altele(si mai ciudat-daca se poate asa ceva!!!-vii sau morti/moarte),invinuiri,lacrimi,tipete,dureri de cap,de piept,de suflet,si altele,si altele,si altele...
Asa este.Imi e frica de mine.Ca nu stiu cum o sa ma simt peste un minut,daca o sa rad sau o sa plang,daca o sa ma plac pentru ceea ce sunt sau o sa ma urasc pentru ceea ce nu sunt,daca o sa consider ca nu merit nimic din ce am,daca o sa respir normal sau in lungi reprize intrerupte...
Si nu mai vreau sa fiu nesimtita care sunt cateodata.Sau insensibila.Sau proasta.Sau egoista.Si vreau sa nu-mi mai fie atat de teama de bucurie,de iubire,de viitor.Si vreau sa nu-mi mai fie rusine cu mine,cu sentimentele mele,cu ceea ce gandesc.Si vreau...Asa este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu