Sunt la cheremul propriei vieti-
joc precum imi dicteaza astrii
calea
si iubesc dupa framantarile pantecului.
Nu racnesc la cer decat in virtutea
sangelui clocotind,
iar peretii ma strang chiar si in mijlocul
infinitului.
Ia-ma de mana,te voi lasa sa ma conduci
pana la marginea Pamantului.
Saruta-mi sufletul,el va ingenunchea,
cerand indurare.
Ma doare orizontul rasturnat in mare,
ma striga corbii in nucleul imparatiei lor
din zgomot si taciuni.
O sa mor candva,o sa ma descompun,
tot ce sunt se va sfarama intre dintii
unor viermi avizi de viata.
Mi-e teama de maine,de acum,
simt in locul inimii o moara de vant
supusa unui uragan
ba divin,ba pagan.
Sunt la cheremul Universului infatuat-
vrea sa fie remarcat
si-si fabrica un public suficient de dezolat
cat sa-l urmeze
intru absurd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu