Nu vreau,nu vreau,nu vreau.Nu vreau sa plec,sa ma prefac,sa fiu o stanca tare ce se macina usor,dar sigur,in raul saptamanii.Ma plang de parca am 5 ani,dar nimeni nu ma ia in serios cand spun ca ma simt inutila si consumata si trista.
Parca le "am" pe toate,nu-i asa?De ce sa-mi urlu inabusit nebuniile in stanga si in dreapta?Nu stiu.In speranta ca ma va auzi si crede cineva presupun.
Am invatat un truc,totusi:sa-mi maschez disperarea existentiala prin glume si ras.Mai atenuez contrastul dintre ieri si azi putin.
Desigur,simt ca exagerez in parte:nu-mi vine nici sa ma arunc sub trenul tras in gara,nici sa-mi fac bagajele de cum ajung la destinatie.Dar...parca deja se afunda un gol in mine.Plec-ma mai intorc?La ce o sa ma intorc?Cum ma mai intorc?Am atat de multe semne de intrebare adunate in corp si nicio urma de punct.
Nu pot sa stau pe loc,o stiu.Insa cat o sa mai merg fara destinatie,doar cu speranta unui semn salvator din viitor?Eu ma agat de cuvinte si ma ascund sub o armura ruginita in interior.
Sper sa citesc aceste randuri peste ceva vreme si sa zambesc sincer.Acum...Dau din umeri."O sa fie bine".O iau de la capat cu alta minciuna.
Azi am purtat pantaloni rosii,am carat o inima albastra si am esuat in a masca o fata trista.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu