Yesterdays

Silence is a bitch!Unless it's used to cover all the noise around you.Then,it becomes patience...

Au trecut vremurile acelea...Vremurile cand imi numaram ziua in ore de joaca,sarbatorile in cadouri si amintirile in desene animate.Nu ma plictiseam niciodata,dar absolut niciodata,si asta mi se pare tare bizar acum.Acceptabil,dar bizar.Deveneam orice personaj si,totusi,nu asimilam nicio personalitate imaginara,dat fiind ca pe atunci nu ma framantau mari intrebari,grandioase deziluzii,frici existentiale.Zambetul avea miros de plastic viu colorat,rochitele se sufocau in volanase de dantela,catifea,bumbac,papusile inviau noaptea,iar gustul dragostei din prajiturile mamei imi invada pana si visele,nu numai narile.Ah,visele...Incursiuni fragile intr-o lume monocroma si neputincioasa,unde viata se transpunea in imaginar.Ocazionalele cosmaruri,adevarate filme de groaza,nu faceau decat sa indulceasca perspectiva unei imbratisari protectoare sau a unei inghetate cu frisca si zmeura,ce se topea printre degetele si inmuia cornetul crem crocant.Era...simpla viata,si plina,si dulce.Chiar daca inima invata incet,incet notiunea de "durere",incerca pe cat posibil,cu forte de copil,sa-i starpeasca avansul nedrept.Desi pierdea cursa,niciodata nu capitula.Mai gasea un sotron,o pisicuta,o sclipire inocenta in ochi,amagindu-se ca o incetineste.Era...altfel.

Astazi,profitand de absenta temporara din camera a fratiorului meu scump si drag,m-am trezit umbland printre niste jucarii de-ale lui.Trei cutii de pantofi,cam rupte si torturate,imi ofereau un univers miniatural tulburator.Multe din acele "comori" fusesera ale mele,iar coarda sensibila a memoriei incepea sa vibreze.Le atingeam,le ridicam,le priveam in lumina,le miroseam,le asamblam-nimic.Parca se infiripau fori de amar pe limba.Stiam ,imi aminteam perfect de starea aceea ideala,inefabila a jocului interminabil din copilarie.Acum,se stinsese.Puteam sa incerc o resuscitare,nu mi-ar fi fost rusine deloc,insa ma simteam neputincioasa.Se evaporase ceva.Irecuperabil.Mai mult ca sigur,pofta de viata...Am inchis ochii.Aveam in mana dreapta un dinozaur din plastic verde,sau o soparla,nu-mi amintesc.Am lasat filmul vechi si patat de goluri gri sa se desfasoare lent.Ma opream asupra unor episoade,pe altele le alungam rapid,unele le contemplam,pe altele le frunzaream din cauza resurselor emotionale labile.Nici n-am putut sa plang.Depasisem stadiul si trecusem la ceva mult mai complex,acaparant,sufocant.Mi se golise apoi mintea complet si ochii priveau in gol.Muschii fetei scapasera din fraul controlului,iar mana tremura usor.Ma exilasem din mine...
Nu cred ca mi-e nici bine,nici rau.Stau pe eterna granita,nu ca as avea de ales.Toata viata e o joaca,doar ca schimbam trenuletul cu baterii pe sentimente nerafinate,papusa machiata cu pixul pe masti exterioare si interioare,iar ursuletul de plus ori e "cineva",ori "nimeni".
Nu mai e la fel sa ridici un zmeu intr-o zi cu vant.Nu mai e la fel sa te joci cu picioarele goale prin roua diminetii de iulie.Nu mai e la fel sa canti si sa dansezi fara inhibitii.Nu mai e la fel iubirea...
Ce facem?Ne adaptam.Altfel,induram,suferim,regretam.
Unele capitole ale "Vietii" parca nu vrei sa se termine in veci...