Ador frumusetea.Sunt absolut dependenta de orice senzatie ce prezinta capacitatea de a-mi incanta ochiul spiritualitatii.Daca trece o zi fara sa raman muta in fata unui miracol insignifiant,inseamna ca am pierdut 24 de ceasuri din viata.Pentru mine,lumea este o opera perfect cizelata,chiar daca ni se pare ca traim doar in fisurile ei ramificate.
Ma simt oribil.Carnea se revolta cu rasunet,iar mintea ii tine isonul.Pur si simplu,este una din acele zile in care vrei sa treci pe starea de "inconstient" si sa te rogi,in speranta ca va veni o vreme cand sentimentele logice iti vor conduce imparatia.Pana atunci,iti declari vointa o locomotiva,pe cand restul fiintei tale se divide in vagoane incapatanate si ruginite.Ca un facut,natura renaste doar ca sa iti arate cat de mult te-ai vestejit.
Totusi, nu renunt.Nu ma lasa zambila ce infloreste la geam in cele mai apetisante nuante de violet si indigo.Nu ma lasa soarele neostenit.Nu ma lasa chipurile celor ce,desi ar trebui sa cedeze,nu o fac,zambind astazi si mai luminos ca ieri.Nu ma lasa furnica salvata de dimineata de pe lemnul tasat al biroului.Nu ma lasa ideea ca lumea inca mai are cateva piese de puzzle ce trebuie potrivite dupa munti,sub mare,prin orase necunoscute,in fiinte extraordinare.Nu ma lasa palma vantului ce m-a trezit la viata.Nu ma lasa fericirea viitorului.Nu ma lasa toate minunile care ma inconjoara,independent de cat le merit revelatia sau nu.Nu ma lasa inima.
Chiar si din miezul nenorocirii,este imposibil sa nu simti prezenta nonsensului sublim.
Ma simt oribil.Carnea se revolta cu rasunet,iar mintea ii tine isonul.Pur si simplu,este una din acele zile in care vrei sa treci pe starea de "inconstient" si sa te rogi,in speranta ca va veni o vreme cand sentimentele logice iti vor conduce imparatia.Pana atunci,iti declari vointa o locomotiva,pe cand restul fiintei tale se divide in vagoane incapatanate si ruginite.Ca un facut,natura renaste doar ca sa iti arate cat de mult te-ai vestejit.
Totusi, nu renunt.Nu ma lasa zambila ce infloreste la geam in cele mai apetisante nuante de violet si indigo.Nu ma lasa soarele neostenit.Nu ma lasa chipurile celor ce,desi ar trebui sa cedeze,nu o fac,zambind astazi si mai luminos ca ieri.Nu ma lasa furnica salvata de dimineata de pe lemnul tasat al biroului.Nu ma lasa ideea ca lumea inca mai are cateva piese de puzzle ce trebuie potrivite dupa munti,sub mare,prin orase necunoscute,in fiinte extraordinare.Nu ma lasa palma vantului ce m-a trezit la viata.Nu ma lasa fericirea viitorului.Nu ma lasa toate minunile care ma inconjoara,independent de cat le merit revelatia sau nu.Nu ma lasa inima.
Chiar si din miezul nenorocirii,este imposibil sa nu simti prezenta nonsensului sublim.
Aproape uitasem cat de mult iubesc trandafirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu