Pac!Am pierdut tramvaiul...

Pac!O palma peste fata!Si una cruda,strasnica,aproape sangeroasa.Ca niciuna din palmele pe care le-ai primit pana acum(asta daca ai primit in primul rand),cu o sete sadica si forta de factura demonica sau divina,nici nu stiu de unde sa o iau.Palma de rusine vulcanica,amortire electrizanta,vulgaritate iritanta.Mii de gandaci iti cos meticolos obrajii in furnicaturi electrice.Privirea capiltuleaza,iar restul simturilor devin fade.Genele resimt si ele mecanismul vindicativ prin fluturari sacadate.Dar iata!Prin nefast,devin fire taciunoase ale boabelor de apa moale ce plutesc neputincioase in eter.Si doare,doare inclestarea aceea silentioasa,doare al naibii de dulce!Giulgiul cetos imbraca victima imbujorata,martor final al violentei lipsite de consistenta.Cine nascuse palma?Cine era palma?Ce era palma?Pare-se noul conducator al taramului-frigul...
Cred ca azi mi-am auzit numele de 100 de ori,pe putin. :| Serios!Si eu,care credeam in unicitatea personala a numelui posedat, rostit in deplina sa forma doar in momente grave sau inaltatoare.Ei,as!L-au sucit,l-au rasucit,l-au alipit unor structuri impersonale atat de mediocre.Nu e vina lor,totusi.Am eu pretentii.Dar e atat de bizar sa te simti atras de numerosi poli, opusi sau nu,in miscarea ta de perpetua cautare a unui rasuflu si scop.Gratitudinea se metamorfozeaza in linii,umbre si miscari,cuvinte,gesturi si suspine,trupuri,constiinte si zambete.Sau nu.Evident este ca tumultul nu te mai lasa a conversa cu tine insuti,fara a mai mentiona aici acel demon cu vointa proprie si actiune aproape fatidica.Dar pui mana peste gura,numeri pana la 10(daca mai stii in acel moment sa realizezi aceasta actiune!),tragi cortina ochilor umezi,si lasi valul calmului sa te acopere.Asa...E din nou numele tau.Doar al tau.Numele tau...
Situatia numarul 1:esti pe cea mai impresionanta,faina,calda,exotica,si ce mai tu vrei insula.Langa tine,intr-o valiza portocalie(daca ziceam argintie era cam prea reality show,nu?),se afla fabuloasa suma de 1 milion de dolari(poti sa inchizi gura,e doar o ipoteza,you know).Buba?"Coltul tau de Rai" e in mijlocul lui nicaieri,iar salvarea va veni,cu probabilitatea de 99,99%,cam in...50 de ani. :D Situatia numarul 2:Un om este inchis intr-o camera plina pana la refuz cu lingouri de aur,iar un altul intr-o camera cu mancare.(daca nu ma insel,este chiar un fragment de intelepciune polpulara cel mai sus mentionat). Situatia numarul 3: la un colt de drum,in improvizatia unui balci in miniatura,un copil plange cu toata fiinta sa plapanda,in timp ce mama sa,aparent grijulie,intelegatoare,incearca sa-i ia din mana jucarie decolorata si veche,aburindu-l ca-i va lua alta mai buna. Situatia numarul 4: un batran sta intr-un parc,avand privirea atintita asupra unui ziar ingalbenit de vreme,datand dintr-un an aproape ireal.In coltul din dreapta sus,sub crusta roasa de timp,se afla poza unui tanar angelic,ce vibreaza si prin acea bucata terna de hartie viata in starea ei de puritate maxima. Situatia numarul 5: o fata plange cu suspine sfasietoare pe asfaltul presat de noapte-in dreapta,masina mult dorita si costisitoare s-a modelat dupa trunchiul masiv al stejarului;in stanga,trupul lui inca pulseaza,iar un siroi nestavilit de rosu tulbura forma ierbii.Nu o sa mai pulseze mult,insa.
Liantul moral?Valoarea situationala.Tot ceea ce ne inconjoara are un impact diferit asupra emotiilor noastre,facand atasarea si detasarea mai facile,in contrast, mai dificile.Contextul are si el un rol determinant,caci si el trateaza diferential importanta materiei.De cele mai multe ori,obiectele nu sunt doar simple si perisabile obiecte-esenta lor inglobeaza lacomia,baza,speranta,neputinta,amagirea,memorii,mofturi,minciuna,pieirea,iubirea,realul,TOTUL.
Daca posesiunile nostre fizice ar mistui in orice forma sau fel,nu ar fi chiar asa usor de reinceput precum este de zis-pe fiecare bucatica este putin din amprenta noastra,mirosul nostru,sufletul nostru.Desi nimic nu poate fi categorisit drept "al" cuiva,tot se zvarcoleste sufletul dupa procesarea faptelor.Prin disparitia obiectelor devenim si noi mai stravezii.Ne intregim vreodata inapoi?Atata timp cat fabricam si imbuteliem memorii,consider ca da...
Iar am pierdut tramvaiul!Macar daca imi zambeai...Poate il prindeam...Acum e imposibil.Gleznele sunt prinse in ciment vascos si pietricele inselatoare.Mintea mi-e o iluzie eterna.Sub pat am ascuns ceasca de cafea rece,iar in dulap am sechestrat luna livida.Zaharul e impregnat cu cianura.Miroase acum a migdale amare.Nimic nu mai e albastru-poate doar sentimentul.Atractia tanguieste la umbra unui visin scheletic.Ploua in picaturi de foc stins.Racneste!Zbiara!Urla!Asa a murit iubirea-calcata de un tramvai!

Cortina,fum,tigara

Sunt momente cand vrei sa renunti la tot si la toate.Sa-ti iei tenesii,gandurile si umbra,batatorind primul drum rasarit in cale.Sa nu mai ai amintiri,conexiuni,cosmaruri,aspiratii,scop-doar mecanismul de a inainta spre nicaieri.Sa-ti fii mama,tata,frate,sora,prieten,dusman,iubit,calauzitor si ispita.Sa crezi in nimic si toate,sa speri in vid si sa te hranesti cu iluzii desarte.Sa nu ai griji sau bucurii,tristeti sau liniste,lacrimi sau zambete.Sa te afunzi pana la refuz in echilibrul acela dens,dar fad,in care nu conteaza daca ai ochii deschisi sau nu-la fel de intuneric e mereu.Sa te desprinzi de real si magic,traind si mustind in holul ce le delimiteaza pe cele doua,granita ambigua.Dar poti sa faci asta vreodata?Nu...E greu,e totul atat de greu,incat nici sa renunti nu mai poti...Dar e mai bine asa.Viata e carioca ce,desi mai se poticneste sau slabeste din intensitate,deseneaza cele mei pure,veridice,divine sentimente si trairi omenesti,in linii de copil inocent.Carioca asta nu piere.Carioca asta nu conteneste.Carioca asta nu osandeste.Carioca asta umple caietele goale ale lumii asa cum,se pare,nu o stim niciodata...
Tentativa de reproducere a esentei unei replici(mi-e rusine ca nu am fost mai atenta,dar eram prea buimacita de intensitatea aceea aproape tangibila a atmosferei sa mai pot percepe ceva coerent):desi frumusetea exterioara vestejeste,comorile interioare,precum bunatatea,intelegerea,inteligenta,compasiunea,si altele,raman vesnic inchistate in forma respectiva in fiinta umana posesoare.Desi,pe moment,am fost tentata sa aprob acest rationament(nu ma intelegeti gresit,contextului i se potrivea excelent),mai tarziu am simtit ca o electrizare in corp,ca si cum s-ar mai fi aprins un bec in acea incapere,dar doar ca acesta era in constiinta mea imateriala.Si apoi mi-am spus:no way in hell!Suntem nu intr-o perpetua transformare,ci descoperire a sinelui,iar descoperirea va duce,inevitabil,spre constientizarea capacitatii noastre de adaptare,nu neaparat benefica.Nu detinem reteta balansului optim al bunatatii,intelegerii,inteligentei,compasiunii,si altora.Fluctuatiile sunt cat se poate de firesti,precum sunt si disparitiile sau diminuarile lor.Stagnarea nu e o optine.In final,suntem siguri de ceva pe deplin,in ideea concretului sinelui si predictibilitatii lui?Nu prea.Faldurile rochiei sangerii ale fenomenului numit "existenta" se rasucesc frenetic,se frang in linii dureroase,zambesc dinamic,se rup scartaitor,dezgolesc crusta lor lucioasa in mii de fibre fragile.Concrete nu sunt nici sufletul,nici trupul,nici ratiunea.Concret e numai concretul.
Inca am narile cotropite de fiinta lui vulagara.Plamanii tanguiesc,se zbat,racnesc in neputinta orgoliul puritan.Ochii s-au imbibat in cortina unduitoare,neregulata,calma,diavoleasca.Pielea,pielea si acum tresare in amintirea panzei aerate ce musca nesatula din fiecare por,ramanand mult timp a descompune celule neintinate decat de gand.Urechile pastreaza trosniturile abia perceptibile ale vapaiei incandescente.Gustul de amar sadic tanjeste,surescitand simtul.Scarba,greata,repulsia se evaporasera atunci,pentru clipele acelea,pentru semnificatia aceea.Unde erai tu cand el ma poseda?Desigur...Numarai boabe de cafea imaginare in latenta ta oripilant de atragatoare.Of...
P.S.Fiind intr-o stare "furacioasa",mi-am permis sa mai public o poza ce nu-mi apartine.So,thanks cuscra!\m/

Labirint al unicului

Mai avem putin...Mai avem putin si ne vom adaposti deplin in coconul protector al fibrei dense,calduroase,alinatoare.Avem nevoie de el pentru trup,credem noi,gazda persecutata a constientului si victima muta a viciilor constante.Dar ne-a trecut vreodata prin minte ca avem nevoie de el pentru inima?Si ea poate,stiti,sa inghete,sa crape in linii obscure,sa se sparga precum un glob prea neglijent manuit.Si inima trebuie invelita,si inima trebuie hranita,si inima trebuie iubita... Nu inteleg.Poate e de vina modului meu de a gandi,a exigentelor pe care le am de la viata,a observatiilor pe care incerc sa le fac constant asupra rasei umane.Nu inteleg cum putem sa fim atat de dependenti de ceea ce cred ceilalti despre noi.Atat de slabi psihic suntem incat nu putem sa separam identitatea noastra de cea colectiva.Imi pare rau cand vad un caracter perfect viabil modelat intr-un mod dezgustator dupa o masa omogena,dar complet in contradictie cu adevarata stare generala a entitatii respective.Nu ma atrag "turmele",deoarece ele sunt locul in care se alunga unicitatea,preferandu-se regula "produselor in masa":stil vestimentar,limbaj,fel de a fi,perceptia asupra lumii,etc.Nu pot trai cu gandul ca mai exista cineva care sa ma reprezinte precum o oglinda din carne si vorbe.Nu pot trai cu gandul ca cineva imi soarbe fiecare miscare doar pentru a o reda in viziunea perfectiunii personale.Nu pot trai cu gandul uniformizarii,calau al individualitatii si specialului.Nu pot trai cu gandul ca nu am nimic unic,acel ceva care ma rupe din mare si ma face picatura cu sare amara definitorie.Si,totusi,traiesc.Nu am cum sa ma opresc,deoarece nimeni nu va ramane sa ma astepte.Si,sigur,fiecare ne reprezentam pe sine si pe sine numai-asa am fost invatati sa credem,asa credem,asa vom obliga pe altii,voit sau nu,sa creada.Cat timp va mai dura?Cat timp va mai dainui cuvantul "unul"?Cat timp vom avea tiparul propriu?Ironic e faptul ca,desi ne sustinem glorios teoria,formam mase compacte,cu liant comun,de diverse facturi si "neamuri".E extrem de firesc.Daca,in teorie,am fi individualitati in adevaratul sens al cuvantului,Babel s-ar concretiza-fara liantul mai sus mentionat ne-am duce existenta paranoica,superioara in falsa impresie,total antisocial sistem creat.Crudul(sau nu) real este ca avem nevoie de asemanari si deosebiri pentru a ne putea descoperi in final,prin comparatie,incercari,esecuri.Cam contradictoriu totul,nu?Aparent.Tot ce evoc e puterea launtrica de a ne uni,inalta,evolua prin plusuri si minusuri personale:unul cate unul,unul cate unul,unul cate unul...
Ajuta-ma!M-am ratacit aici,in labirintul acesta fragil,cu iz de vechi si magnolie.E luminat prin porii bratelor de feriga,respira in atingeri galbene si murmura dulceata.Vartejul apei ce curge prin vene trosninde ma ameteste,iar perisorii sculptati parca din ceata pitica ma imbraca.Nu pleca,te rog!Nu pot iesi de aici singura!Lasa-mi macar dara de cafea arsa,macar ea sa ma conduca inapoi spre tine.Nu!Ai plecat si tu...Au plecat si ei,asa cum fac toti...E doar o singura scapare-sa trec prin zidurile lui de cosmaruri si regrete impacata,determinata,cu ochii larg inchisi.Uite!Lumina!Imi zambeste...

RAGE!

Il simt cum preia controlul...Sarpe argintiu incolacit pe fibre,sasait demonic in timpane tocite, iedera otravitoare intre papile inocente,lanturi reci la glezne fragile si noi-oricum ii spunem,acceasi ramane.FURIA!E valul care te cuprinde inexplicabil cateodata,predictibil alteori,dar,indiferent de circumstante, te transforma complet.E ca si cum cineva a apasat pe butonul DELETE si a scapat de o incarcatura inutila gen,sa zicem,minte,creier,ratiune(useless anyway!:-J) si a redus totul la primordial,la limbajul trupului,la forta bruta.E momentul in care te simti cel mai neputincios,posedat de nimeni altul decat sinele brut,condamnat unui actual posibil distrugator al viitorului.Nu poti sa te abtii,pur si simplu,si actionezi nefast,cu toate ca intregul este perfect constient-el a pasit din carcasa umana ,s-a dat la o parte,si acum devine martor neputincios in fata prabusirii iminente.E refularea nepermisa si lasata sa prospere in incaperi sigilate,pana cand declansatorul devine prea intens,si, astfel, e prea tarziu.Cumva,cumva,tot trebuie sa reactionezi-violenta,lacrimi,disperare,renuntare,echilibru total.Nu conteaza!E bucata aceea care,oricat ai incerca sa o sectionezi din structura entitatii,nu vei putea reusi-ea s-a tesut deja prin tine,iar acum te domina.Parazitul tau etern...
Nu delirez,nu mi se pare,nu sunt doar crize de adolescent rebel.NU!Nu zic asta doar de dragul de a parea intr-un fel sau altul.Nu vreau sa ies in evidenta.E ceea a ce traiesc,si nimic mai mult.Nu-mi pasa de consecinte,mai rau n-are cum sa fie.Sa dezlantuim...Cum naiba se face ca toti cei pentru care mi-as da viata intr-o secunda par a fi impotriva mea?!Incerc sa ma conving ca nu voit,dar sunt cei care determina tipetele cele mai sfasietoare ale spiritului pe care lupt a-l construi.Chiar nu au avut varsta mea,chiar nu au visat la ceva maret,chiar nu au avut principii si valori solide?Nici nu vreau sa stiu raspunsul.Nu merita.Cand aud,de exemplu,ca cineva imi desconsidera scopurile,categorisindu-le drept opinii temporare sau "nebunii ale varstei",ma jur(si eu nu ma jur!) ca o sa fac tot ce imi sta in morala si puteri a materializa scopul-si nu ca sa ma razbun,ci ca sa demonstrez ca se poate,ca visele devin tangibile,ca maturitatea nu trebuie sa insemne doar rutina si regret.Eu nu vreau bani,eu nu vreau statut,eu nu vreau influenta.Eu vreau doar sa pun la sfarsitul zilei capul pe perna cu un zambet pe chip si sa pot spune:"Chiar daca trupul ma doare,inima imi infloreste asa cum am vrut si vreau eu sa fie!Vino,vino maine,ajuta-ma sa o iau de la capat!"Nu suport oamenii categorici si fazi,ancorati in lucruri de care trebuie sa se convinga constant ca le sustin,cu impresia ca sunt superiori rasei umane.Lor le rezerv toata mila si compasiunea mea.E posibil sa nu cunoasca miracolul irealului,sperantei,credintei depline.Eu sunt dispusa sa sufar oricat pentru a simti macar o farama din dulcea lor eliberare...
Caut o mana de tinut.Caut un suras sa ma implineasca.Caut un trup sa ma protejeze.Caut o ceasca de impartit.Caut ochii ce ma cauta la randul lor.Caut un gand cald intr-o iarna bezmetica si rece.Caut lumina care sa dezbrace intunericul crunt in care ma aflu.Caut fructul dulce care sa-mi inunde simturile si sa le inabuse in pasiune.Caut...Caut tot ceea ce nu pot avea. Si tot ceea ce mi se infatiseaza e pustiul...

Nu suport linistea nebuniei-part 2

Am sa incerc intr-o zi.Sau poate intr-o noapte.Atunci s-ar putea sa fie cam greu,dar provocarile sunt mai palpitante cand,de la bun inceput,au pusa falsa pecete a imposibilului.Ce am sa incerc?Am sa-mi asez coatele pe pervazul rece,lipindu-mi fruntea si sufletul de sticla din aer solid,si am sa numar picaturile de ploaie.O sa-mi imaginez ca fiecare e o soapta,un vis,o speranta.O sa incerc sa le ascult cum pot eu mai bine in infinitatea lor haotica de cristale scurgatoare.O sa ma confund cu intregul acela umed,o eliberare emotionala a naturii si divinului.O sa ma doara strigatul infundat de durere aruncat in eter cand asfaltul inchistat le va spulbera libertatea,asa cum toate sopatele,toate visele,toate sperantele isi gasesc demonul calau.O sa fie o misiune aproape de neconceput,titanica,boamboana de sare invelita in ambalaj de dementa lucioasa.Ce zici?Mi te alaturi?
Am promis o continuare.Voila!In spiritul negativului,ma voi avanta pe meleagurile acelor "ceva"-uri care nu-si gasesc lesne un spatiu pe lista afinitatilor persoanei pe care o reprezint,sub numele generic de "Adriana".Let's roll!No!Beter!Let's rock&roll!
Imi displace enorm mirosul exagerat dulce al parfumurilor,in mod specific al celor de dama.Nu prea m-am atasat de entitatatea desemnata de "paianjen"-cei mai mici,inofensivi,ii pot accepta(intr-un moment de obscuritate functionala inexplicabila chiar am luat unul in palma-ce este drept,semana cu o farama de margica,insa tot incorpora o insecta perfect viabila!:P),dar orice depaseste o jumatate de centimetru ar trebui sa stea cat mai departe de mine posibil.Si nu ma refer la binele lui,ci exclusiv al meu!E o teama(stupida,I know) pe care nu pot sa o depasesc deocamdata-nici macar clepsidra de ratiune ce mi-a mai ramas nu poate convige trupul de incapacitatea creaturilor modelatoare de panze magnifice de a ma manca(metaforic,metaforic!:-S).E fixata acolo pe creieras o chestie,si,ca un carlig ascutit bine infipt,nu se va retrage fara pagube.Detest sa am regrete.Nu pot sa indur nedreptatea.Si mai mult ma frustreaza ca,desi nu o tolerez,am momente cand nu actionez asa cum ar trebui si mi-as dori, sa o stopez,sa o impiedic,sa o inchei-parca am catuse de beton si lanturi de fier incolacite in forma unui cocon,nelasandu-ma sa intrupez scopul.Nu imi place sa fiu centrul atentiei.Nu pot sa cred in "niciodata" sau "imposibil".Nu vreau sa consider moartea nici inceputul,nici sfarsitul,ci doar o simpla continuare,un desen pe care pensula l-a condus brusc pe alta foaie de hartie,mai goala,mai incapatoare,mai proaspata.Detest inlantuirea,inchistarea.Nu imi place ca lumea sa se zgaiasca la mine ca un extraterestru(dar pot sa suport,nu e un capat de lume).NU simt ca iubirea va inceta vreodata...
She&He.Protagonistii imaginari ai acelei franturi rupte din film real.Ea si El.Asa cum e in viata.Dar nu e mereu astfel,variatiile fiind nu o eroare,ci o deviatie,dar nicidecum una negativa.Doar diferita-de aici i se trage nefastul,de la esenta depasirii barierelor si ignorarii tiparelor.Revin.O sa gasim vreodata cealalta jumatate de ou Kinder care sa fie special topit in forma corespunzatoare noua?Sau rama care sa incadreze ideal pictura existentei noastre,ba chiar sa-i amplifice miracolul?Insusi siretul imaculat al tenesilor tociti pe care nu-i putem arunca,deoarece ei au trecut demult de statutul ordinarelor obiecte la cel de parte integranta a imaginii pamantene?Who knows?Suntem atat de multi,iar lumea e asa de miiiica...Desigur,pana la capacul tau vei mai gasi si unele de borcane de dulceata,de sticle de tequila,de medicamente ieftine-trebuie doar sa perseverezi,sa nu spui ca ai obosit,sa te lasi pe mana destinului,orice ar insemna el.Ei s-au gasit pentru ca, de la crearea pe o banca murdara, int-o zi oarecare, dintr-o clasa oarecare,nu au mai trebuit sa se caute-erau deja .Deschide ochii!Aici sunt!Aici esti!Aici suntem!Era atat de evident ca te-a orbit...
Te sufoca aroma intepatoare de musetel patat de sange?Te scarbeste imaginea cadavrului suferintei zilelor in doi?Te doare veninul cuvintelor nechibzuite?Te enerveaza ochii cafenii,diabolici?Te intristeaza furia nimicului,uitatului,regretului?Te ucide ideea ca nu vom mai bea impreuna cafeaua sub nucul crestat cu trecut?Bine.Ma bucur.

Nu suport linistea nebuniei-part 1

Bau!Cred ca deja te-ai ascuns sub birou,nu-i asa?Pai,cam am "talentul" de a speria oamenii.Si nu,nu pentru ca arat ca sunt varianta feminina a unicornului (unicoarna=)) ) sau altceva.Zic mersi ca nu.Doar simt uneori ca oamenii sunt cam uimiti cand ma privesc,cunosc,descopera.Incerc pe cat posibil sa fiu o fire deschisa,sa-i fac sa se simta comfortabil in preajma mea,sa evit situatiile jenante(:-S),sa fiu umarul sprijinului tuturor.Normal ca nu-mi iese mereu,dar practica duce inevitabil la o tentativa de perfectiune.Si poate ca daruirea asta a mea prea directa se interpreteaza gresit ca un segment de nebunie refulata ori lejeritate a sentimentelor.E exact pe dos.Ma rog,nebunia e parte din ceea ce constitui,dar mi-e teribil de greu sa ma deschid in fata altora,desi pare ca ii accept foarte usor.Alt mister,alta framantare.Inca o piesa aliniata corect.Ce viata,ce viata...
Tot afirm si sustin indarjit ca iubesc tot ce ma inconjoara.Si ma dedic deplin acestei convingeri.Dar,evident,sunt om,deci predispus greselilor si superficialului.In consecinta,iubesc mai putin anumite lucruri in comparatie cu altele.Hai sa fim sinceri macar acum,cu riscul de a demonstra ipocrizia,dezordinea si goliciunea a tot ceea ce construiesc...
Nu suport mirosul de ciocolata arsa.Nu pot sa mananc budinca fara sa ma gandesc la altceva.Detest toate rudele sentimentului ura.Nu ma potrivesc cu persoanele excesiv de realiste,fara un dram de imaginatie sau capacitatea de a visa oriunde,oricand.Nu socializez cu stresul.Nu pot sa stau pe gresia rece cu sosete-ma termina.Nu suport zilele fara muzica.Nu pot sa ma identific oamenilor dependenti,lingusitori,docili,supusi,avand caracteristici de produse in masa.Detest sa nu pot sa plang.Nu ma potrivesc intunericului in exces,mai ales acompaniata de lipsa propriei umbre.Nu concep sa nu dorm macar 3 ore pe zi(adica 24 de ore:P).Nu suport sa fiu demoralizata,desconsiderata,criticata crunt.Detest pe aceia ce indraznesc sa se lege de credinta mea,de familia mea,de munca mea-am principii,dar nu mai tin cont de ele defel in astfel de situatii!Nu cred in minciuna,razbunare,lasitate,invidie.Nu concep sa ma simt sau declar fie inferioara,fie superioara cuiva.Detest sa incerc sa ma conving uneori ca nu mai merita sa iubesti deloc...
Realizez ca desiruirea gandurilor mele nu are (mai mereu) sens.Nici nu trebuie.Nici nu are.Oare tu gandesti mai coerent?Hell no!Gandim in franturi,segmente,scene sterse.Sa le inlantuim e o provocare-dulce provocare!Din cuvinte rupi,imbini,desfaci,strici,inalti,dezonorezi,glorifici,luminezi,osandesti,decizi o soarta sau curmi o alta.Trupul vorbeste si el,dar nu la fel de intens.Pasiunea sta in eter,dorinta in carne.Sa multumim mereu ca putem sa urlam,sa plangem in susupine auzite,sa radem in hohote ascutite-nu toti pot SPUNE asta...
Poti sa spargi toate cestile azurii.Poti sa rupi toti sacii de canepa zimtata in perisori de copac proaspat dezbracat.Poti sa arunci toate farfurioarele,prefacandu-le in mozaic patat cu lumina.Poti sa ingropi toate brichetele de plastic uscat si neted.Poti sa distrugi tava cu model de amintiri unduitoare,argint trist,saruturi murdare.Poti chiar si sa imprastii cafeaua noastra pe tarana infometata,daruind eternului savoarea ei razvratita.Tot nu scapi.Tot nu scapi de mine.Tot nu scapi de mine si de iubirea mea.>:)
P.S.Copyright-ul pentru poza e la Ana. :P Citez:"Rasaritul meeeeeeu!".Am incheiat citatul.:D

Along dark rivers ivory angels never awake...

Intr-un colt de lume ca oricare altul,unde soarele inca pulsa,aerul inca arunca rasuflari crude printre zambilele uscate,iar viata inca se mai straduia se traiasca:
El ii spune ca o uraste.Ea ii spune ca il iubeste.El cauta sa scape de ochii ei inflacarati.Ea ii patrunde fiecare celula cu vapaia sufletului in cenusa.El se abtine si incearca sa o consoleze.Ea refuza bratele,si isi infige unghiile sangerii in obrazul lui de piersica rascoapta.El respira involburat,cu privirea inclestata in parul de alune arse care danseaza in briza amiezii galbene.Ea ii zambeste demonic,posedata fiind de un simtamant mai presus de ratiune.El impacheteaza ingandurat valiza patata cu amintiri si dulceata de visine.Ea se joaca lasciv cu cateva boabe de cafea in gura,nemiscandu-se deloc de pe scaunul invechit.El sta in pragul usii,cerand cu trupul secatuit un semn de iertare.Ea fumeaza in aburi de dimineata cetoasa pe pervazul impodobit cu manunchiuri groase de raze.El isi toceste tenesii scaldati in culoarea marii serene pe un asfalt distant,gol,profanat.Ea se rasfata pe covorul facut din existenta de ursuleti de plus azurii.El bea un ceai ca un nectar lichid si subtire pe peronul garii darapanate.Ea isi umple golurile sufletului si sangelui cu whisky.El citeste o carte cu pagini lipsa in urma genelor lugubre ale lunii pline.Ea rupe toate fotografiile,ca o bestie dezlantuita de acea noapte in tonuri de boala si suferinta.El ridica ochii spre ceruri,cuprins de o noua vibratie,iar spatele il furnica aievea in cresterea aripilor invizibile.Ea sta privind podeaua lucioasa cu orele,unde globuri umede se rostogolesc si dispar ca niste perle stravezii,rupte din venele izvoarelor inspumate.Timpul lui trece...Timpul ei trece...El gaseste o mana noua de tinut,mai blanda,mai supusa,mai domesticita.Ea se muta in asternuturi razvratite,tumultoase,neinsufletite.El are tiparul vietii implinite,cu tot ce societatea il condamna in banal si nesatisfacator.Ea rataceste ca un duh uitat,acompaniata numai de umbra livida.Clipele lui se scurg...Clipele ei par ca nu se mai scurg odata...El se leagana deasupra pamantului,la stanga unui nuc macinat de dintii ploii,cu funia rugoasa imbratisand vinisoarele violete de pe gatul amutit eternului.Ea ocupa costumul dezgustator al rochiei din pene de porumbel alb,cu cercul pretios pe deget,lacrimi stricate pe chip si distrugand eterul cu sunetele unui sigiliu fals:"Da!".Acelasi soare ii hranea,acelasi vant ii rascolea,aceeasi iubire nu-i unea.
Morala?Oricat incerci sa te lepezi de demoni,ei deja au muscat din sufletul tau,lasand cangrena sa invadeze porii binelui,sa zaca in ei pana la momentul oportun,sa te amageasca cu nemurirea.Viata nu e moarte,iar moartea e viata.Est insemnat,iar nici cutitul cel mai fin nu te poate elibera de tatuajul condamnator...
Mi-e frica de fericire.Mi-e frica sa ma trezesc,sa ma lovesc de peretele concretului si sa realizez ca nu e scapare,nu e sens,nu e fericire.Mi-e frica sa fiu fericita,caci echilibrul va trebui atins apoi prin suferinta.Fericirea este,in esenta,starea suprema de amortire,bolul in care zaci lejer,insensibil oricarei schimbari ale spiritului,unde iti permiti sa vezi in oglinda doar nuntile,nu si inmormantarile,cand nu ceri timpului decat sa-si insuseasca staticul.In fericire nu progresezi,nu te razvratesti,nu te motivezi,nu te afirmi.In durere,in schimb,rupi decis orice obstacol care ar putea sa-ti mai stea in libertatea pasilor,cosi orice buze inveninate cu ata argintie de adevar,lasi "eu"-l sa se dezbrace in fata universului.Durerea este starea de maxima vitalitate,caci doar in ea se poate aprecia unica feerie a calmului si pozitivului.Prin durere constientizam existenta si o valorificam.Durerea nu e un opus al fericirii-e doar sclipirea care face evident contrastul.
Mi-ai furat gandurile-te iert.Mi-ai furat amintirile-te iert.Mi-ai furat inima-te iert.Mi-ai furat ratiunea-te iert.Mi-ai furat simturile-te iert.Mi-ai furat culorile-te iert.Mi-ai furat vigoarea-te iert.Mi-ai furat flacara-te iert.Mi-ai furat pacea-te iert.Mi-ai furat cafeaua-n-am sa te iert niciodata...
P.S.Cine ghiceste de la ce vine titlul sau ce semnifica el primeste o bombonica din partea mea. :P

Pe tenesi ai lacrima de lut...

Cum se poate ca spiritul sa pluteasca in cel mai calm bol cu lichid de fantezii,in timp ce trupul se contorsioneaza in teroarea propriei existente?Carnea zvarcoleste,muschii rupandu-si vilolent legaturile vitale,sangele stagneaza in vine,fierband seren in fata haosului,tendoanele se contracta de spaima celei mai terifiante forte,iar extazul durerii se metamorfozeaza constant spre neutrul distrugator.Dar razboiul demonic este total neinteresant constientului-el urzeste mai departe planuri utopice,desirate in eter,prea calme n mijlocul uraganului.Tanar trup ce-mi usuci dorinta prosperarii,oare cand vom putea convietui impreuna,tu si cu mine?
Nu ma conving deloc.Dar deloc!Cum sa nu iubesti?CUM?!?Cum sa nu-ti vina sa inhalezi fiecare granula de polen, sa o cuibaresti gentil in plamanii tai osanditi?Cum sa refuzi mangaierea daruitoare a ochilor de aluna arsa si zdrobita ce nu cer in schimb decat hrana si caldura degetelor tocite de cotidianul hapsan?Cum sa-ti intorci creatura tatuata pe fiecare petic de piele cu istoria intregii trairi pamantene infinitului miracolelor ce ne inconjoara,de la zambete de bebelusi,arbori cu iz de divin intrupat,buze impregnate in savoarea satinului cunoasterii,pana la renasterea prin moarte,statornicia sperantei in fata dezolantului esec,insasi iubirii?Tu...nu iubesti?Tu...nu simti durerea iubirii?Tu...nu simti durerea iubirii exagerate poate?Tu...
Nu pot sa gandesc acum.Sunt o imensa durere.Parca m-ar fi lovit intregul Univers,cu toata grandoarea si greutatea sa,rasfrangandu-se asupra fiecarui os in mii de ace ude si reci.Si daca nu pot sa gandesc,nu pot sa ma cert singura.Daca nu ma cert singura,nu am coerenta.Nu ca asta ar fi fost vreodata un impediment,dar imi impun sa am un minim de baza spuselor pe care le emit in pulberi zgrimturoase.Trebuie sa scriu candva despre teoria mea legata de durere si fericire.Cu siguranta un filosof a exprimat-o in prealabil mai succint si logic,dar eu nu am timp nici de filosofi,nici de normalitate.Asa ca m-am decis sa atasez un "copilas" al meu,fructul straduintei mele de a descifra si elibera macar un pic din "tara minunilor" ce s-a cuibarit comfortabil in capul meu.Tot ce scriu iubesc si detest simultan si,desi pare deplasat,ma face sa simt ca am un rost.And that makes me a happy kid!:D Fara a mai lungi acatistul,il las sa-si strige singur existenta:

Albastrul canii de lut

Imensitatea cerului albastru se oglindea in apa canii de lut de langa marginea patului.Natura era statica,respirand bland numai prin porii ierbii umede.Parul scurt si ravasit se impletea pe gene,pe urechi,pe buze.Asternuturile negre absorbeau racoarea diminetii,lasandu-se prada unui aer ca un parfum uscat de furtuna.Pleoapele i se dezlipira brusc,spre a lasa imaginea realitatii a-i invada intreaga fiinta.Isi ridica incet corpul,sprijinindu-se in mainile fragile si se indrepta spre oglinda,lasand in urma inca o farama de mister.Prin geamul de gheata nemuritoare patrundea o lumina galbuie,facandu-i astfel trupul gol sa capete pe alocuri irizatii de fildes,amplificate mai ales de rotunjimea sodurilor si a umerilor.Se aseza pe scaunelul ridicol de mic si vesel,trecu peria de lemn de cateva ori prin suvitele-i salbatice,apoi se privi indelung ,ca pe un tablou plin de neintelesuri frante si curbe;gandea:gandea cu buzele frematande,gandea cu respiratia involburata,gandea cu ochii mari si goi...

“Eu sunt.Iata-ma!Cum am fost lasata pe acest pamant,si asa cum am sa-l las sa continue fara mine.Si ce fac aici?Atat de putin insemn pentru univers,incat ma sperie.Vulnerabil e un eufemism:un tais prea ascutit ma trimite in tarana,un foc nepotolit imi distruge acoperamantul carnii,un om nepotrivit (sau poate prea potrivit!) la locul (ne)potrivit imi forteaza mana si asa tentata de soarta.”O greseala” este foarte usor de infaptuit,daca circumstantele sunt oranduite intelept...”

Soarele privea intregul prin prisma unei piersici rosiatice,aproape coapte.Puful era atat de dens si usor de parca in orice moment s-ar fi putut desprinde de pe acea papadie cu pulpa dulce.Nicio gaza nu parea ca intentioneaza sa sparga linistea si albastrul acelei dimineti.Tabloul ramanea in continuare mut,surd,orb,dar totusi perfect viu.

“O sa-i pese,nu spun ca nu.Dar cat?Sa fim seriosi:va plange,va tangui,dar si cel mai pur izvor seaca eventual.Nu sunt o frumusete egipteana,deci figura mea se va risipi incet,dar sigur, din ochii mintii lui.Iubirea?Iubirea se va stinge la fel de usor cum s-a aprins.Asta,daca a existat vreodata...”

O buburuza rosie ateriza accidental in cana de lut.Se zbatu din rasputeri a scapa de lanturile lichide,insa ele o incatusau neincetat cu sute,mii de lacate imaginare.Dupa cateva clipe,se sfarsi...Plutea ca o petala de sange...

“Minciuna e obositoare.Daca pe cei din jur ii poti amagi cu un zambet sau o vorba soptita,pe tine trebuie sa te convingi cu adevarat.Ca si cum stanga s-ar ascunde de dreapta,ambele stiind prea bine de existenta celeilalte.Ca doi oameni intr-un singur trup....

Mastile vor cadea.Mastile vor cadea si se vor sparge in curand.In orice caz,falsul trebuie consumat.Sa ne intoarcem la piesa de teatru...”

Ochi verigheta,o ridica tremuranda,si o puse pe degetetul fierbinte,fara a se uita macar.se privi o ultima oara in oglinda,goala si pe dinauntru,si pe dinafara.Din ochii adanci si negri se desprinse o lacrima:aluneca pe obrazul palid,pe buzele uscate,pe pieptul alb,adapostindu-si eventual ramasitele in scoica buricului ocrotitor.Inchise ochii si incerca sa se ridice,cand simtii o tasnire calda,fluida,si energica in mana dreapta.Pupilele i se dilatara ca ale unei pisici infricosate cand realiza tristul adevar:tot timpul acesta tinuse in palma strans,ca pe o comoara,briceagul lui desfacut...

Nu mai am voce sa-mi urlu nenorocirea.Nu mai pot sa ridic degetul spre a invinovati.Nu mai am lumina sa disting raul de bine.Nu mai cred in tine,dar nu mai cred in niciun om.NU om!Nu mai pot sa respir cum respiram demult,cu inghitituri de brate deschise si placerea invaluirii volatile-ma chinui in inecul sacadat,parca as avea carlige intiparite in fiecare celula activa.Nu mai am ratiune,caci ea s-a scurs pe chiuveta ruginita a timpului trecut.Mai da-mi o cana de cafea si inchide usa in urma ta...

Idolul zarii singuratice

Faptul ca pot sa vorbesc singura, concomitent decisa si convinsa de cele spuse, argumentate e ceva ce ar trebui sa ma ingrijoreze profund?Nu?Ma gandeam eu,dar aveam nevoie de o opinie din afara. :P E mult mai simplu sa vorbesti singur.Adica, stii automat ca te vei aproba,sau,dupa caz,introduce intr-o dezbatere delicios de irationala.Pot sa abordezi o gama infinita de teme,de la banala stare a vremii pana la teoria evolutionista-gura ta,energia ta,vocea ta,nebunia ta.Poti tipa la tine insuti fara sa te temi ca vei jigni sau rupe legaturi durabile din cauza unor vorbe aruncate in vant-spune sincer,cat timp poti oare sa fii suparat pe propria persoana?Va impacati voi repede,sunteti copilasi decenti!Discutia poate sa-si aiba inceputul si finalitatea oriunde si oricand-personal, prefer serenitatea celor patru pereti mutilati cu stelute din creion,postere mototolite si amintiri de cadavre de insecte(:">) ai camerei mele,insa si locurile publice au farmecul lor ispititor.In dinamismul urban,pacatul ia proportii colosale:mii de ochi te analizeaza crunt,socotindu-ti indreptatirea gesturilor,cantarindu-ti corectitudinea gandirii,retezandu-ti aripile originalului.Si nu vrem doar sa mentinem publicul prea satisfacut,caci nu toti suntem fetite cuminti si docile de pension.Mais non!Prin tot ce ne scoate din mulajul banalului,cum ar fi,de exemplu mult temutul discurs singuratic, mai inchidem spre zari un fermoar al cizmei usuratice de piele rosie sau inchistam corsetul lucios,impermeabil al libertatii ce ne face "altfel".Devenind previzibili,acceptam lantul ascutit al mediocrului.Capacitatea de a te diferentia cere sacrificii,umilinte,aproape cedari.Dar noi vom continua sa vorbim singuri.Si chiar daca te uiti urat la noi,astia "anormalii",ai macar odata in viata taria de a admite ca si tu,intr-un moment sau altul,ai vazut cum gandurile tale taseaza carnea dulce a vorbelor in eter,doar cu urechile si sufletul tau martor.Admiti?N-ai tupeu!
Eu nu am niciun model in viata. :| Chiar nu stiu cum sa abordez situatia asta.Toata lumea imprastie in stanga si in dreapta ca vai ce inspiratie e unul,ce caracter este altul,ce mai ce si ce mai si.Eu ma uit la ei si nu zic nimic.De ce?Pentru ca nu pot.Nu pot sa pun degetul pe o sintagma si sa aprob convinsa intregit ca :"Da,exact omul acesta vreau sa fiu,caci ce a facut el a facut bine!".Pur si simplu nu pot.Eu vreau sa fiu...vreau sa fiu doar eu si atat.Simplu.Desigur,sunt elemente care le admir,tanjesc dupa la multiple entitati din cadrul meu existential,din categorii variand de la familie,prieteni,profi,pana la artisti,muzicieni,straini pe care ii vad o singura data in viata pe strada,la traversare,prin magazine.Dar nu se gasesc inglobate in tiparul clar delimitat de spatiu al unei singure perechi de plamani,ochi,maini.Sa-mi aleg un semi-idol pamantean spre venerare ar insemna sa corup principiul conform caruia vreau sa ma dedic conceperii statuii mele singulare,unice,identificabila facil in marea altora.Nu sunt decat un om,o fata,cu defecte,calitati,tabieturi,griji,sperante,framantari,copilarii,fantezii,dureri,toate alimentate de o licoare mai frageda decat insusi mierea catifelata:visele.Las pe cei din jur sa-si faca orice parere despre ceea ce insemn eu in viziunea lor,interesandu-ma observatiile de orice gen doar in limita constructivitatii pe care o ofera.In schimb,nu ma pot alatura unei cai inguste si predestinate.Inseamna sinucidere spirituala curata.Pe tarana asta vreau sa constitui doar un "EU",scris cu literele sangelui meu nediluat de creatura ce se imprima in istorie prin actiuni,idei,sentimente.Nu vreau sa fiu admirata,invidiata,ridicata in slavi.Nu ma deranjeaza sa fiu barfita(suna atat de pitzi asta,dar e real), evitata,ignorata.Nu ma deranjeaza sa cunosc prietenia pura,lacrimile binelui si raului,esenta dragostei.Tot ce cer este sa ma lasati sa fiu doar EU!Punct.
Orb imaginii salvatoare a fecioriei sentimentului.Surd soaptelor alinatoare ale ultimei corzi din viata moarta a chitarii arse.Incapabil de a savura placerea atingerilor subtile a unghiilor scorojite.Indiferent in prezenta mirosului sufocant de iasomnie trecuta.Prea calm in extazul gustului prajiturii ornate cu arsenic.Tu mai esti viu sau tot iluzie ai ramas?
P.S.Iubesc mai mult ca niciodata buburuzele,caci ele danseaza adesea pe fruntea mea ca mici cocoloase de sange inchegat si saltaret,si ma fac sa vad lumea in batai agitate de aripi transparente.Multumesc,buburuzelor!

Asfaltul patat cu parfum

Duminica.Apogeul ipotetic al saptamanii reprezinta pentru mine un moment de cumpana emotionala.Este ziua in care simt ca nu pot face absolut nimic,desi posibilitatile se ofera pe tavi argintate si bogat impodobite cu unduiri lucioase-un lant cu zale stranse ma impiedica sa eliberez tumultul,lasandu-l a clocoti necontenit.Este ziua in care imi pierd cel mai usor privirea in acoperisul albastru ce ma cuprinde in esenta sa calmanta,si ma las posedata de suflet pe deplin.Este ziua in care ma simt atat de ciudat,incat imi pun brusc intrebarea:"Ce e cu mine?". Este ziua cand soarele rasare si apune diferit,cu inteles,parca mai secretos ca in celelalte.Este ziua ce o percep ca pe un crepuscul continuu,o panica latenta,fara declansatorul eliberator.Este ziua cand nu mai inteleg,iar lucrurile sunt cat se poate de clare.Este ziua in care ma rog sa apuc ziua de maine...
De cand ma stiu am considerat viata la tara ceva fascinant,un trecut pastrat alocuri nealterat,lasand omul a se juca necontenit cu lipsa barierei temporale.Ruralul este o stare de fapt,o entitate in sine,cu mult mai clara decat haoticul urban.Amestecul celor doua nu ma face decat sa sufar.Sa sufar ca metalul patrunde in carnea pamantului,un sacrilegiu nepermis.Dar cand pamantul accepta lovitura,nu este asta mult mai dezolant?Ba chiar sa o si ceara!Admit,profit de progres si sunt in mare parte dependenta de el,dar tanjesc aprig dupa simplitatea care te lasa sa traiesti cu toata fiinta,nu doar cu trupul.
Un simplu drum pana in piata m-a tulburat total.Ciment batatorit,caramizi ascunse de culori stridente,voci din toate registrele posibile,dinamism dus la extrem,o valtoare vizuala in deplina gratie decazuta.Si prin tot acest sistem circulator modern gaseam puncte distincte,statice,magice:batrane de la tara,cu galeti de plastic pline cu flori,si imbratisand alte buchete pe care nu mai stiau cum sa le vanda.Imprastiau acele zane culese,fiice ale toamnei cel mai suav si patrunzator miros de dulceata,incat inundau toti porii entitatilor din jur.Fetele mamelor,bunicilor,surorilor,vecinelor,vaduvelor,purtau amprenta nemiloasa a timpului,doar ochii daruind o sclipire a sufletului lor neinvins.Era atata iubire,durere,mila,intelegere,compasiune si viata in oglinzile dilatate,incat te simteai impuscat,injunghiat,batut de intensitatea careia nu puteai sa-i faci fata cu perceptia ta ingusta si acaparata de nimicuri flamande.Nu-ti cereau decat o suma infima in schimbul unui aur mai pretios infinit decat originalul exploatat.Nu erau simple flori,erau roadele unei daruiri depline a muncii lor,ce ar fi trebuit sa se incheie demult,in locul ei intrand odihna cuvenita unei vieti de sacrificiu.Ce faceai?Treceai mai departe,nepasator,insa destul de nemernic pentru a fura un gram din izul imbatator,drogul plamanilor viciosi.Nu ma sustrag categoriei,caci si eu,fiinta nenorocita,am trecut ca un strain pe langa alaiul inmiresmat.Regret.Regret ca nu m-am intors,ca nu am luat un buchet de crizanteme albe,ca nu am zambit acelei femei care isi tortura voluntar trupul slabit pentru niste hartii murdare.Chiar nu stiu de ce nu m-am intors.Pacatul meu,si numai al meu...
Il vreau pe tipul din reclama de la (o anumita marca de) cafea!Exact!Vedeti bine!Am o noua obsesie. :D Vreau sa-l smulg din televizor,sa-l bag in cutia special destinata prafului negru,sa dau cateva gauri in capac(trebuie sa respire si omul acela,nu-i asa?),si sa-l stiu al meu si numai al meu.In fiecare dimineata sa-mi faca cea mai captivanta cafea,din cele mai pasionale boabe prajite atent,cu toata daruirea sufletului sau comprimat in bataile sacadate ale inimii.Sa-l vad plantand arbori imaginari,reparand rasnite microscopice,iar din cand in cand l-as lasa putin liber pe afara,doar ca sa-i pot mirosi hainele imbibate in moleculele acelei licori formidabile.Totul suna putin (cam mai mult) psihopat?Asa si intentionam sa fie.:>
Daca vreodata vii la mine cu un trendafir rosu te pun sa-l mananci petala cu petala,frunza cu frunza,boaba de polen cu boaba de polen.Chiar atat de orb esti?Chiar nu vezi ca fiecare este o respiratie,o traire,un concret latent?Chiar vrei sa-l smulgi din originile hranitoare,intoxicandu-l cu moartea,superficialul,cliseul suprem?Chiar vrei sa ma dezamagesti,facandu-ma sa simt ca ma incred intr-un criminal?Care este cadoul meu favorit,dorit din rasputeri,asteptat cu tresariri emotionale?Un zambet.Un zambet cald,iubitor,sincer.Un zambet de-al tau...

Sunetul luminii interzise

Ieri nu am postat.:( De ce?Pentru ca a fost o zi in declin.Adica,ceea ce a inceput si a s-a derulat relativ intr-un spirit optimist,a culminat cu propria decadere.Nu era o stare neutra.Nicidecum.Imi parea ca o inchistare a sufletului,un cocon emotional sigilat.Era totul atat de fad si irelevant,incat nici sa plang nu puteam.Si asta e foarte rau.Plansul e modul meu de calmare,de exteriorizare,de redobandire a sperantei.Cealalta varianta ar fi sa urlu cat ma tin plamanii,sa sparg tot ce gasesec in cale,sa arunc vorbe dureroase si negandite catre cei pe care ii pretuiesc cel mai mult.Ori asta eu incerc sa evit cu numeroase sacrificii,fizice sau imateriale.Nu vreau sa ma lamentez,caci asta nu paveaza drumul catre solutia aurita,dar,uneori,paharul nu este doar plin:el a revarsat marginile sale sangerii cu mult timp in urma,acum doar cheagurile tremurande asteptand a fi observate si culese de pe podeaua impersonala.Si acum simt acolo,in adancul fiintei,o zvarcolire nefasta,un vierme zgribulit in hidosenia propriei existente,dormitand in asteptarea gongului ce-i va hrani dezlantuirea demonica.Oare cand va muri acel parazit?Raspunsul:NICIODATA...
Nu vreau sa critic gusturile muzicale ale nimanui,dar exact asta am sa fac.Recurg la aceasta masura disperata pentru ca,pur si simplu,eu nu mai suport!Nu mai suport sa aud ce aud la radio,TV,terasa din colt,in Dacia care aproape ma calca pe trecerea de pietoni(:-L),difuzoarele trecatorilor,etc,etc,etc.De manele nici nu ma ating-nu pot sa comentez asupra unei "entitati"ce nu vreau sa aiba tangenta nici macar cu propriul meu dezgust.Parca nici de genurile muzicale n-as cauta sa ma leg,deoarece fiecare e liber sa se asocieze carui beat binevoieste,fie el dus mai spre rock(:X),pop,clasic,country,si ce o mai fi pe acolo.Dar sa scormon putin in mocirla versurilor prezentului nu pot sa ma obtin,fie ce-o fi!Structuri mirobolande ce orbiteza molcom in jurul sferei cuvintelor de genul"sexy"(si fratiorul sau mai scurt cu un y),"iubire","dezamagire","club","a (nu) pleca din viata cuiva",si alte extrase (in)decente din DEX,populeaza fundaluri sonore ce uneori duc cu gandul la oalele din camara bunicilor sau rateurile unei masini incercate de vreme.Nu sunt jalnice deloc-sunt in intregime patetice!Consider ca muzica de calitate este cea care,indiferent de apartenenta speciei,trezeste un sentiment,involbureaza o traire a sinelui,ba chiar porneste un razboi in trupul nediluat al sufletului.Ori,in ideea ca astfel de...tentative de cantece germineaza in masele generale,atunci eu ma resemnez.Cu unii monstrii nu poti sa te lupti.E destul de rusinos sa vezi cat de simplu se gandeste,cat de superficial sunt tratate subiscte serioase ori intime,sau cum inevolueaza prostitutia media.Am spus ca nu judec,observandu-se ca sunt prea slaba si cad prada tentatiei.Tot ce pot concluziona este ca mai am curajul sa sper intr-o rasturnare dramatica a tabliilor pline de bauturi mediocre si instalarea unora rafinate pe lemn de esenta tare,nemuritor...
O lumina rece declanseaza aproape instantaneu melancolia.Este reminiscenta trecutului sezonier,difuza in celulele actualului tern.Iti imprima pielea cu dulcile amintiri,lasand vantul bezmetic sa le smulga cu tot cu tenul masliniu si catifelat.Este aura ce imbraca haina invizibila a racelii,ca o fecioara ce are in buzunarul rochiei imaculate sticluta cu cianura.Este scara stravezie ce te ajuta sa cobori din podul singuratic,dar placut a tot ceea ce te caracterizeaza.Strapunge mijlocul zilei ca o sulita mana soldatului,lasand in urma lichidul galbui al asfintitului.Inglobeaza tot ce a fost atunci si il simti pierdut acum-fotografia patata de toata cafea pe care ai baut-o de-a lungul vietii...
Nu mai calca pe cioburile regretelor!Nu mai stoarce perele compasiunii!Nu mai mangaia umarul lacrimilor!Nu mai coase panza uitarii!Nu mai scrie istoria gandurilor!Nu mai fuma tigara pacatului!Nu mai scalda iubirea in izvorul urii!Nu mai bea vinul ignorantei!Nu mai purta lentilele indiferentei!Nu mai fredona sunetele disperarii!Nu mai taia florile increderii!Nu mai cauta buzele suferintei!Nu mai...nu mai ingreuna totul.

Savurand cerul

Sunt zile bune in viata,sunt zile proaste in viata...Faptul ca a doua categorie pare coplesitor mai abundenta decat prima e alta poveste.Ceea ce nu pot eu sa suport sunt zilele banale.Adica zilele din care nu poti sa-ti mai amintesti absolut nimic semnificant cand luna livida se strecoara pe cortina noptii.Stai pe scaun,cu ochii in tavan,gandindu-te puternic la ceva notabil si realizezi,dezolat,ca nu e un "ceva" acolo de scrijelit in coaja unui copac batran dintr-un parc oarecare.Singurul termen indreptatit a eticheta acest segment din existenta ta este "pierdut",desi nu putem afirma ca timpul are capacitatea de a se dizolva.El exista indiferent si independent de vointa umana.Noi doar am creat instrumente si tehnici de masurare a infinitatii lui,spre a nu cadea in plasa nebuniei psihologice.Sunt terifiata de ceasuri,caci ele imi amintesc mereu prin chipurile lor diabolice de inca un fir de nisip ce s-a scurs din clepsidra destinata plamanilor mei.Pot sa ma impotrivesc?Nicidecum.Pot sa plec privirea,sa ma resemnez,sa le accept,si sa ma rog pentru zile pline de orice,numai de blanc nu...
Cerul diminetii are,de oicei,tendinta sa-mi dicteze starea generala a sufletului pe aceea zi.Daca in trecutul apropiat am fost intampinata de o patura gri si umeda,sau alba si densa,astazi am avut surpriza surprizelor.De cum am pasit pe trotuar si am inaltat ochii in bolta eterna,am simtit conturul unui zambet timid pe chip.Era un cer din vata-de-zahar.Atat de texturat,in nuante de rosu potolit,impins spre un roz frenetic de dulce,cu bomboane albastre,ce aveau,cu siguranta,gust divin si proaspat.Nu mai era cer,era o stare de sine statatoare.Un gand reflectat in nuante blande.Un ceai gros amestecat de lingurita argintie a vantului.Nu mi am permis sa-l admir in gloria sa deplina prea mult,caci timpul ma presa.Timpul:-L.Oricum,am avut un zumzet alinator in urechi,o senzatie de casmir pe piele,si un gust de dulce toata ziua.Sa fi fost oare din cauza cerului meu din vata-de-zahar?
Plecam.Ma opreai.Cantam.Imi sigilai buzele.Dansam.Te impleticeai in picioarele mele.Teseam vise.Le destramai.Cautam alinare.O alungai.Aruncam vaze in iarba.Culegeai cioburile si le plantai in ghivece mici.Te iubeam prea mult.Te faceai ca nu ma cunosti.Beam o cafea.O otraveai cu venin de priviri inocente.Desenam pe tocul usii fluturi.Il vopseai in mii de culori fade.Taiam umbrele vechi.Te incapatanai sa redobandesti carourile tineretii lor trecute.Te descopeream.Te prefaceai ca nu te cunosti.Ademeneam umbre.Respingeai conturul amintirilor lor.Ucideam orgoliul tau.Renastea ca un nemuritor sadic pentru a ma innebuni.Ne priveam in aceeasi oglinda.Se reflecta doar unul...