"Loc de dat cu capul"

Sunt un om rau.Sau,cel putin,asa mi s-a dat de inteles.Nu neg.Poate exteriorul are o viziune mai clara asupra fiintei mele,imposibil de remarcat,de altfel,din coconul searbad al propriului.Nu ma ascund dupa deget,si nici nu imbrac ipocrizia de a admite vreo tangenta minima a sferei cuvantului "ideal".Nu sunt modesta.Nu sunt transanta.Nu ma subapreciez.Sunt realista.Adevarul e ca mult prea multi invizibili traiesc si parasesc materialul in framantari tulburatoare,fara ca macar o privire sau gand blajin sa le incalzeasca viata martira,dedicata celorlalti in exclusivitate.Sunt mult prea putini in comparatie cu gigantica masa de carne cugetatoare ce rascoleste tarana.Marea mea dizgratie este ca sunt om.Paradoxal,e cea mai mare binecuvantare.Sunt predispusa in mod egal erorii,precum si progresului.E la latitudinea mea calea,si asta ma inspaimanta teribil.Ma dor cuvintele imbibate in cianura,dar nu le pot compensa in surate.Nu.Mi-e frica de faptul ca,eventual,voi ajunge sa cred amaraciunea lor albastruie,si imi voi insusi putreziciunea lor negandita.Poate sunt un om rau.Poate nu.Poate nu sunt nimic.Poate e doar o iluzie.Poate...Poate.
"Loc de dat cu capul".A inceput ca o nazbatie de boboci,dornici sa lase ceva in urma locului unde s-a desfasurat primul lor an cu ochii larg deschisi.Un pix,o mana,mai multe minti-et voila,"monstrul" a luat viata!Ca sa fiu sincera,si eu am adoptat "trend"-ul,dar,fiindca tin la viata mea,l-am materializat sub forma unei coli scrise vizibil in litere sangerii si negre.Si,da!,l-am folosit.L-am tocit.E tembel,recunosc.Admit,chiar.Dar e eliberator.Atunci cand simti o presiune (aparent) prea groteasca si nedreapta,acel mic semn iti face ispititor cu ochiul(imaginar si ipotetic).Este o razbunare cat se poate de miseleasca,inutila,asupra unui inocent,dar macar ofera iluzia detasarii.Faptul ca te dai cu capul de pereti nu inseamna doar ca te dai cu capul de pereti-paravanul ascunde ceva profund,desi nu pare deloc asa la inceput.E modul tau de a comunica exteriorului o capitulare imaginara,un sfarsit de drum fara sfarsit,o refulare a tensiunii,un mecanism de prevenire a nebuniei iminente.Asa cum scria pe placa de la intrarea unui sanatoriu francez:"Nu va speriati!Cei multi sunt afara...".Prea adevarat.Societatea e o casa de nebuni,iar noi pacientii care o alimenteaza.Doctorii au plecat demult,au capitulat.Doctorii...au innebunit!
Mana alba si fluturanda a primaverii caste imi scormone inima.Iluzia s-a spart ca un geam clar in milioane de regrete tainice.Mi-am vazut locul.Mi-am inteles pozitia.Mi-am asumat urmarile.Am ramas fara cafea fabricata din noapte salbatica,in urma tarandu-se doar saculetul cu pori de canepa rugoasa si aer de strain.Ma pitesc sub scaun sa nu-ti intalnesc privirea senina.Rasetele zgomotoase se izbesc de simturi,dar nu reusesc sa le patrunda-zidul e indeajuns fortificat.Tanjesc dupa calmul trupesc.Am trait cu briza in respiratie,focul in palme,si vantul in suflet.Ninge cu fulgi de tremur,zvarcolire,nesomn.Timpul ne joaca pe degete...