A venit toamna.Exact.Anotimpul in care depresiile rasar ca ciupercile,umezeala isi croieste loc fortat adesea prin toate ungherele casei si sufletului,frigul te incorseteaza pana si spiritual,desi scuturi iti sunt nenumarate haine din materiale sau texturi ocrotitoare.Anotimpul in care iti gasesti alinarea in ceaiuri amortitor de calde,sosete flausate,fotolii ca un fagure imblanit.Anotimpul in care simti ca ai sa mori acolo si atunci daca o mana iubitoare nu va veni sa o scoata din abis pe a ta.
Este si anotimpul marii dezgoliri.De ce?Pai pentru ca niciun copac ordinar nu scapa de biciul urlator care ne ciufuleste nemilos diminetile parul.Si el musca din tot ce apuca,isi infige ghearele in toate fisurile cladirilor,zdruncina carnea pietonilor grabiti.Drumul spre scoala imi pare acum o incercare de a scapa nevatamata dintr-o camera infinita in care betia lucie a catorva fantome cetoase si stropite cu picuri mici,sclipitori,domina incontestabil.Cele care sufera cel mai apasator sunt,desigur,umilele amante frunze.Furia reginei lui octombrie le alunga din bratele odata calduroase ale copacilor infideli,condamnandu-le unei eterne contorsionari pe asfaltul rugos,calcate fiind de apoi de talpi groase,tocuri ascutite,tenesi tociti.Eternitatea dureaza insa pana cand ele isi tarasc rasuflarea aproape daramata pe palma taranei ce le-a hranit venele pana acum.Cu un ultim efort,isi dau duhul galben,ocru,ruginiu,spre a imbogati regatul subteran.Trist?Nu prea,in realitate.E mai mult o stare de fapt,ceva perfect firesc,dar pe care il ducem la dimensiuni empirice din cauza fascinatiei umane pentru moarte-chiar si in forma ei cea mai subtila,tot tragem cu ochiul la genunchii ce stoarce viata din natura.Aparente.Verdele nu moare-el doar isi schimba culoarea.
"Nu pot sa cred, vad cerul!",spunea o prietena la telefon, cu referire la faptul ca majesticul arbore din fata geamului ei este acum complet dezbracat.Sa vezi cerul e un vis.Oricine declara fara sa clipeasca macar ca a vazut cerul de infinite ori,dar cine l-a vazut cu adevarat?S-a oprit oare macar un sfert de ora sa urmareasca pasii norilor distorsionati,sa guste ploaia,sa mangaie gazele ce coborau naucite de pe genele sale, sa cante odata cu el, sa se simta sufocat si colpesit de imensitatea ce pare in orice moment capabila a se prabusi asupra sa, ca un arc albastru de ganduri profunde?Am pierdut acadelele albe ale verii,dar acum trebuie sa ne infruptam din cenusa uda cocolosita haotic.Daca stau sa ma gandesc bine,intr-un fel bizar,emana farmecul nebuniei,al tristetii,al unai anestezii naturale...
Tu refuzi sa-ti dai esarfa rubinie de la ochi,sa-mi simti respiratia provocandu-ti pupilele,sa te apuci de rochia unei fantezii...Pacat.Muzica tot o sa rasune,desi boxele au fost facute una cu pamantul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu